Rolul tatălui în devenirea psihologică a copilului - Angela Ionescu

Cei interesaţi de psihologie suntem obişnuiţi ca în literatura de specialitate să întâlnim în primul rând referiri la relaţia mamă-copil ca esenţială pentru dezvoltarea psihologică a persoanei, ca prima matrice de relaţionare interumană. Experienţa acumulată în ultimele decenii a dus însă treptat la înţelegerea tot mai clară a faptului că în devenirea psihică a fiecăruia dintre noi, tatăl joacă un rol la fel de important, rol care în nici un caz nu poate fi ignorat sau minimalizat. Şi cred că este cu atât mai dezirabil să privim cu atenţie aceste aspecte în zilele noastre, când întâlnim din ce în ce mai frecvent situaţia femeilor care doresc să aibă un copil al lor şi nu un partener de cuplu împreună cu care să îl aducă pe lume şi să îl crească, cazurile numeroase de familii monoparentale, workaholismul sau alte tendinţe disfuncţionale care scot taţii în afara familei, fizic şi emoţional ş.a.

Este adevărat că, mai ales în societăţile industriale, s-a conturat un mit căruia multe familii i-au fost şi încă îi sunt tributare până în zilele noastre: acela că femeile ar fi prin natura lor părinţi excelenţi (aşa-numitul instinct matern), în timp ce bărbaţii ar fi total inapţi pentru a se descurca cu rolul parental (adică nu ar şti cum să fie taţi buni). O astfel de idee i-a împins, în timp, pe mulţi bărbaţi în afara căminului şi a mediului familial, făcându-i să abdice de la rolul de părinte, să se retragă fizic şi emoţional din relaţiile cu propriii copii, lăsându-le doar pe mame să fie prezente pentru fiii şi fiicele lor. De fapt, este vorba de o imagine distorsionată. E drept că mamele au privilegiul de a fi în contact nemijlocit cu micul om care se formează şi creşte în pântecul lor în perioada sarcinii şi că stabilesc cu acesta o legătură de o intensitate incomparabilă cu alte trăiri. Şi e drept că, odată cu venirea acestuia pe lume, ele au posibilitatea de a-l alăpta. Dar, dincolo de aceste aspecte, nu sunt cu altceva mai mult pregătite decât tatăl (mai ales la primul copil) să îl îngrijească şi să îl crească. Ba mai mult, îndrăznesc să afirm că au nevoie de prezenţa semnificativă a bărbatului-tată pentru a-i oferi copilului un mediu cât mai echilibrat şi complet.

Acestea au fost gîndurile de la care am pornit în elaborarea work-shop-ului cu tema„Rolul tatălui în devenirea psihologică a copilului” work-shop pe care l-am susţinut până acum în două rânduri: la Şcoala de vară de psihodramă, Păltiniş 2012 şi la Conferinţa „Consilierea şcolară între provocări şi paradigme”, Constanţa 2014. Am utilizat în ambele rânduri tehnici de lucru din psihodramă pentru a constitui iniţial grupurile şi atmosfera de lucru şi apoi pentru a transmite cât mai explicit informaţii în jurul temei vizate.

În grupul de la Păltiniş, format în principal din psihodramatişti, obişnuiţi cu tehnicile de acţiune şi deja având în urmă 3 zile de lucru împreună, am utilizat o scurtă încălzire (pentru a evidenţia cât de bine se cunoşteau între ei participanţii şi care era dispoziţia din acel moment - miezul zilei). Nivelul mare de familiaritate dintre membrii grupului şi experienţa lor de lucru cu conţinuturile inrapsihice a permis ca mai departe să lucrăm cu trei exemple concrete, din istoria de viaţă a trei participanţi. Aşa că pe scenă am avut trei protagonişti, care au dezvăluit dinamica propriei familii în diferite etape ale vieţii.

Grupul de la Constanţa a fost diferit, format în majoritatea sa din consilieri şcolari reuniţi cu ocazia Conferinţei, fără experienţă de lucru cu psihodrama. Drept urmare, am alocat un interval mai mare de timp unor activităţi de încălzire menite să stimuleze interacţiunile, spontaneitatea şi receptivitatea. Au fost activităţi dintre cele care pot fi folosite cu succes şi în grupurile de copii (saluturi nonverbale, gruparea după diferite criterii, schimbarea locurilor pe scaune după un criteriu propus de cel aflat în centru). Am folosit acest prilej pentru a face diferenţierea între activităţile de animaţie care au ca scop distracţia şi activităţile de psihodramă care au ca obiective abordarea unitară a persoanei (psiho-motor, dar şi cognitiv-verbal) şi crearea atmosferei de grup pozitive. În acest caz, lucrând doar la nivel didactic, formativ, am menţionat de la început că nu vom folosi situaţii personale, ci vom alege trei situaţii aduse din experienţa profesională a participanţilor. Am plecat de la situaţiile emblematice a trei familii (mamă, tată, copil): una cu tatăl prezent, una cu tatăl prezent fizc, dar absent emoţional şi una cu tatăl absent fizic şi emoţional. Aici am avut pe scenă trei naratori, care au prezentat cele trei poveşti, folosind colegii de grup pentru întruchiparea rolurilor necesare.

Relaţiile şi interacţiunile din fiecare nucleu familial au putut fi evidenţiate prin poziţionarea membrilor familiei în moduri semnificative (gesturi, distanţe, direcţia privirii). Am lucrat în ambele work-shop-uri cu câte trei exemple, pentru a sublinia faptul că fiecare istorie personală sau familială este unică, irepetabilă şi extrem de diferită de alte poveşti. Am adus fiecare dintre exemple în trei momente importante ale existenţei: perioada sarcinii, perioada când copilul avea 6 ani şi perioada adolescenţei fiului/fiicei, punctând aspecte legate de funcţia tatălui în fiecare dintre aceste etape.

Pentru a explora situaţia copilului în perioada intrauterină, am folosit inversiunea de rol cu mama, făcând cunoştinţă cu situaţia nucleului familial din perspectiva sa. Am optat pentru această variantă, dat fiind faptul că în perioada gravidităţii copilul formează, la propriu, o uniune simbiotică cu mama: co-există şi se dezvoltă în pântecele mamei.

De aceea, tot ce trăieşte mama ca experienţă fizică, corporală, dar şi emoţională este resimţit în egală măsură de făt, care funcţionează ca un burete afectiv. El rezonează odată cu mama la evenimentele din jur şi se impregnează de stările transmise, fie ele pozitive (de linişte, relaxare, siguranţă, acceptare), fie negative (de tensiune, anxietate, nesiguranţă, tristeţe). În acest fel, prezenţa tatălui şi influenţa sa sunt resimţite în timpul sarcinii prin intermediul mamei şi a relaţiei pe care aceasta o are cu tatăl copilului. Un copil dorit de tată, care experimentează împreună cu mama mulţumirea şi siguranţa din preajma acestui bărbat, se pregăteşte să iasă în lume având un nucleu de securitate funciară la întâlnirea cu noul. Tatăl prezent şi implicat dă copilului suficientă încredere în sine pentru a creşte şi sentimentul că este în siguranţă, puternic şi „la înălţime”.

În schimb, absenţa (mai ales emoţională) a tatălui sau prezenţa unui tată abuziv, slab ori insecurizant lasă un gol interior, o senzaţie de lipsă şi nelinişte care pot acompania persoana ce urmează să se nască toată viaţa. Maryo Maine descrie aşa-numita „foame profundă, insaţiabilă de tată”, ca acel sentiment de vid interior rezultat din nevoia profundă de legătură emoţională cu tatăl. Persoana care poartă în sine acest gol dureros poate căuta toată viaţa o privire masculină afectuoasă de care să se lege, caută la bărbaţi atenţia şi recunoaşterea pe care tatăl le-a refuzat, cu riscul de a deveni sufocantă, excesiv de solicitantă. Guy Corneau spunea că acel copil ignorat, care nu se simte văzut, recunoscut, apreciat de tată, trăieşte cu impresia că „nu este real” în ochii tatălui şi se aşteaptă ca în societate să întâlnească aceleaşi experienţe. Sperând să găsească legătura cu lumea, în timp, el poate ajunge să se conformeze necritic cerinţelor societăţii, culturii, modei. Aceasta poate duce la o distorsionare a elanului vital, a pulsiunilor legate de hrană, viaţă, nevoi emoţionale, la perturbări legate de schema corporală, identitate, alimentaţie. În zilele noastre, bombardamentul informaţional şi mediatic în direcţia „siluetelor perfecte”, libertatea sexuală, multitudinea de grupări religioase, spirituale, politice şi de nenumărate alte coloraturi oferă un câmp larg de posibilităţi în care persoana se poate pierde cu uşurinţă. Din acest punct de vedere, un tată prezent funcţionează ca un furnizor de alte mesaje decât cele culturale despre lume, frumos, valori personale, imaginea corpului. În plus, el este un reper esenţial în jurul căruia se construieşte sentimentul puternic al identităţii personale şi imaginea de sine pozitivă. Tatăl este fondatorul relaţiei cu alţii, este cel care îl va stimula pe copil să iasă din sine (din interioritate) cu sentimentul că este binevenit şi relaxat în tot ceea ce înseamnă relaţii sociale.

Odată cu naşterea, copilul iese din simbioza corporală cu mama, dar pentru o vreme rămâne într-o stare fuzională, fiind complet neputincios şi dependent. Moreno descria acest stadiu ca primul univers, nediferenţiat, etapă în care cel mic are senzaţia că este una cu mama şi cu universul. Câştigarea individualităţii şi a autonomiei va însemna ieşirea din această fuziune cu care începe viaţa. Ori, pentru a-şi construi propria identitate, copilul are nevoie să se sprijine pe un altul, diferit. Acum, se conturează funcţia esenţială a tatălui, ca al treilea semnificativ, cea de separator-pacificator (după Françoise Hurstel). Separator - în sensul că pune limitele necesare în relaţia mamă-copil, împiedicând copilul „să ţină în posesie mama” şi mama „să ţină în posesie copilul” ca şi cum ar fi „micul ei obiect”. Prin prezenţa sa concretă, interacţionând cu fiecare dintre cei doi, tatăl intervine pentru a scoate copilul din simbioza cu mama. Pacificator - deoarece el poate domoli frustrarea copilului când trebuie să se desprindă de mamă pentru a merge către social. Îi permite astfel copilului să devină subiect în relaţie cu lumea, pe care începe să o distingă ca fiind diferită de sine. Este momentul trecerii în al doilea univers.

Pentru a puncta importanţa triadei mamă-tată-copil pentru trecerea de la perechea mamă-copil către interacţiunile sociale multiple, am folosit în work-shop-uri inversiunea de rol cu tatăl copilului de 6 ani. Am punctat, astfel, prin interviuri în inversiune, situaţia cuplului parental în acel moment, gradul de implicare al tatălui în familie şi în relaţia cu copilul, concepţia şi comportamentele sale în raport cu cei din jur.

Tatăl oferă copilului o altfel de interacţiune, deosebită de cea cu mama, pentru că tatăl nu este dublura mamei sau o copie a ei. Interesul pe care faptul că este diferit îl suscită asupra copilului va imprima în el dorinţa de a ieşi din lumea fuzională şi emoţională în care trăieşte cu mama, pentru a se interesa de altul (tata) şi apoi de alţii (integrându-se în social). În mod firesc, dacă mama este cea care se adaptează la jocurile celui mic, îi conferă confort şi siguranţă, tatăl cere copilului să se adapteze la jocurile lui, îl trage către exterior, îl iniţiază în ceea ce este necunoscut şi îl încurajează spre ceea ce produce câteodată frică. Se spune că tatăl scoate copilul din sfera sa personală, a intimităţii cu mama şi îi dă o dimensiune socială. Fără legătura cu el, copilul poate fi fragilizat, fără acces la energia şi vitalitatea sa.

Jean- Claude Liaudet susţine că, dacă anumiţi bărbaţi nu reuşesc să se manifeste ca taţi, este pentru că au rămas sub guvernarea propriei mame, nu au renunţat niciodată cu adevărat la ea. Acest lucru se întâmplă adesea tocmai pentru că au avut un tată slab, incapabil să îi separe. Urmarea va fi că acel băiat, devenit apoi bărbat, se va poziţiona ca un copil faţă de soţie şi va fi tentat să îşi reporteze nevoile emoţionale asupra propriului copil, închizându-l într-o relaţie incorect calibrată.

Funcţia esenţială a tatălui, pe măsură ce copilul creşte, este de a asigura interdicţia incestului, respectarea limitelor şi a legilor familiei. Din acest punct de vedere, contează mult pentru devenirea psihologică a copilului calitatea relaţiei cuplului parental. Un tată bun va fi întors în primul rând spre soţie şi nu spre copii sau alţi membrii ai familiei. În felul acesta, având grijă de afecţiunea din relaţia de cuplu, o va ajuta pe mamă să îşi dorească un copil cu el, nu un copil al ei. În plus, dacă mama şi tata găsesc satisfacţie în relaţia dintre ei şi nu doar în relaţia cu copiii, aceştia din urmă pot manifesta nestingherit dorinţa de a ieşi din cercul familial şi de a păşi în lume. Dacă nu, ei pot rămâne încremeniţi în aşteptarea inconştientă şi iraţională de a deveni într-o bună zi sursa de satisfacţie a părinţilor. Un tată prezent, iubitor şi iubit va oferi mai departe fiului/fiicei forţa de a se rupe de familie şi a se individualiza.

Un tată bun reprezintă autoritatea, dar nu în sensul de autoritarism (exercitare tiranică a puterii), ci în calitate de prezenţă competentă, care inspiră respect şi admiraţie, în care copilul are încredere şi cu care doreşte să semene. Françoise Hurstel arată că autoritatea paternă îşi are rădăcinile în conştientizarea barierelor, a limitelor şi diferenţelor generaţionale. Tatăl este nevoie să fie conştient că nu e nici prieten, nici egal, nici soţ, nici amant, nici cel care transformă copilul în obiect de obţinere a plăcerii. Punând corect aceste limite, el educă, adică îl determină pe cel mic să iasă din copilărie pentru a trăi în societate, pentru a se adapta şi a învăţa să îşi conţină pulsiunile.

În work-shop-uri, pentru a evidenţia dinamica din cadrul triadei mamă-tată-descendent şi implicaţiile ei la vârsta adolescenţei, am utilizat inversiunea de rol cu cineva din apropierea familiei (rudă, prieten). Ca şi în cazurile anterioare, am colectat date prin interviu în inversiune cu acea persoană. De asemenea, am cerut colegului aflat în rolul adolescentului să descrie cum se simte în poziţia din cadrul nucleului familial şi ce reacţie are la cele descrise de persoana din exterior.

Am subliniat, pornind de la aceste exemple concrete, importanţa tatălui în construirea identităţii pe două paliere esenţiale:

1. Identitatea ca persoană, respectiv acel sentiment de a avea „coloană vertebrală”, de a avea opinii, de a reuşi, de a avea încredere în sine. Tatăl este cel care, prin mesaje de genul „cred în tine, eşti cineva, cred că poţi”, transmite fiului/fiicei forţa şi curajul de a face faţă adversităţilor, capacitatea de a se disciplina. Prin propria identitate, distinctă de a mamei, tatăl este sursa masculinităţii interiorizate. Copilul are nevoie să se identifice cu anumite aspecte masculine (autonomie, putere, decizie, responsabilitate) pentru a-şi construi „coloana vertebrală psihologică”, în jurul căreia se produce creşterea şi structurarea.

2. Identitatea sexuală, adică sentimentul pregnant de a fi bărbat/femeie, o persoană seducătoare, capabilă de a fi iubită şi de a iubi pe cineva de gen diferit.

Pentru ambele paliere, prezenţa paternă stă la baza stimei de sine ca persoană (1), respectiv ca bărbat/femeie (2). A avea o identitate adevărată, spune Monique Brillon, înseamnă a fi capabil să intri într-o relaţie amoroasă, să te laşi sedus, vânat ca un obiect dorit, fără a avea impresia că pierzi calitatea de subiect (adică acea coloană vertebrală intrapsihică, cea care conferă încredere şi permite persoanei să se afirme). Adesea, taţii au dificultăţi în a-şi juca concomitent rolul la aceste două niveluri; adică în a-şi reprezenta urmaşul, mai ales când este vorba de o fiică, ca viitor obiect al dorinţei altcuiva şi, în acelaşi timp, ca fiind capabilă să se realizeze în viaţa activă.

Dezvoltarea identităţii de gen, care marchează traversarea pubertăţii şi a adolescenţei, se realizează observând interacţiunea părinţilor. Imaginea pe care o are tatăl despre mamă va determina valoarea pe care fiul/fiica sa o acordă feminităţii. De pildă, adolescenta/adolescentul care creşte văzând o mamă ce primeşte puţine semne de recunoaştere şi de recunoştinţă din partea tatălui, poate dezvolta pe nesimţite sentimente negative faţă de perspectiva de a deveni femeie (în cazul fetei) sau atitudini devalorizatoare faţă de o viitoare parteneră de cuplu (în cazul băiatului). În mod simetric, imaginea mamei asupra tatălui va determina valoarea acordată masculinităţii şi va deveni model inconştient în alegerea şi construirea viitoarelor relaţii.

Pentru a realiza bine trecerea de la copilărie spre adolescenţă, către a deveni femeie, fetele au nevoie „să fie curtate” de tată într-o manieră neseducătoare. Funcţia tatălui este paradoxală în acest moment: fiica sa caută în privirea paternă să afle ce este o femeie şi are nevoie să citească aici că este atrăgătoare, valoroasă. În acelaşi timp, este esenţială interdicţia absolută de apropiere, respectarea tabu-ului incestului. Atingerile nepotrivite, aluziile sexuale, privirile lipsite de pudoare pot răni şi debusola profund fata aflată în această etapă a vieţii.

Pentru un băiat este important ca tatăl să fie suficient de interesat de el pentru a-l invita şi atrage către activităţi bărbăteşti. În schimb, este încurcat şi se simte strivit dacă nu este tratat cu respect pentru dilemele specifice vârstei legate de sine, de corporalitate, de relaţia cu sexul opus. Şi aici apare un paradox, deoarece fiul are nevoie să aibă în tată un aliat, să se regăsească în el ca cel cu care se aseamănă; în acelaşi timp, tatăl îi limitează clar accesul la mamă, care este în primul rând soţia lui. În ambele situaţii, figura paternă asigură interdicţia incestului – un tabu fundamental pentru construirea identităţii. Tatăl trebuie să ştie să treacă peste dorinţa de a-i plăcea copilului, de a fi flatat, de a se simţi seducător, să-l ajute pe adolescent să înţeleagă fără dubiu că mama/tatăl nu îi sunt destinate, valorizând în acelaşi timp masculinitatea/feminitatea descendentului său.

Pentru a deveni femeie sau bărbat, orice fiică sau fiu are nevoie să se elibereze de părinţi. Tatăl joacă un rol esenţial în procesul de desprindere, de rupere a cordonului ombilical. Dacă el a fost absent sau invaziv, există riscul ca acest cordon să persiste din punct de vedere psihologic, inconştient. El umple de regulă spaţiul intrapsihic al persoanei, nelăsând loc altcuiva şi împiedicând adultul să îşi creeze propriile relaţii familiale satisfăcătoare.

Este adevărat că există situaţii în care absenţa tatălui poate fi suplinită de alte prezenţe masculine semnificative. Este adevărat că circumstanţele vieţii ne pun adesea în situaţii dificile sau în care nu avem de ales şi atunci tatăl lipseşte, este abuziv sau nu îşi poate susţine cu adevărat rolul în familie Este adevărat că, cu excepţia cazurilor rare, patologice, oamenii încearcă să facă ce ştiu şi pot mai bine în relaţiile cu cei apropiaţi. De aceea, multe dintre greşelile, mai mari sau mai mici, ale părinţilor sunt făcute cu cele mai bune intenţii şi absolut inconştient. Şi în cadrul work-shop-urilor au apărut astfel de exemple. Le-am utilizat pentru a puncta cât este important, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, fim conştienţi de ceea ce se petrece (sau s-a petrecut în istoria de viaţă) şi să încercăm să aşezăm lucrurile într-o formă cât mai bună pentru noi şi cei din jurul nostru.

Căutare
Bookmarks